Solitud

Capitolul XI

Rău de munte

Zilele serbede de vară ar fi trecut greu pentru Mila dacă n-ar mai fi scos-o din amorţeala ei lumea care urca la schit din când în când.

Uneori veneau grupuri de vânători de la oraş, cu pălării mari, cu hainele noi pline de buzunare şi trupurile înfăşurate în cartuşiere şi în tot felul de curele, urmaţi de perechi de câini de rasă, stricaţi la leneveală, cu blana lucioasă ca o ghindă şi burţile scuturându-se când o luau la fugă. Se foiau de colo până colo pe munte, asurzind pe toată lumea cu hohote de râs şi lătrături, speriind vânatul şi trăgând în dreapta şi-n stânga gloanţe fără rost. Doar printr-o minune vânătorii se întorceau cu câte ceva în tolba elegantă, de piele. În schimb veneau la schit cu o foame de lup şi când intrau în casă, ca vijelia, de-abia îi ajungeau ouăle Milei să facă omlete şi timpul să cureţe puii şi să-i pună la frigare. În timp ce mâncau, fiecare cât patru, Mila îi privea cum se distrează nebuneşte, făcând glume copilăreşti, admirându-şi unii altora, cu coada ochiului, hainele frumoase şi aerul războinic, şi povestind mândri, fără să şovăie, isprăvi cu siguranţă inventate. Milei îi plăcea veselia lor gălăgioasă de copii care au fugit de la şcoală ca s-o pornească în aventură. Îi compara în minte pe aceşti vânători de ocazie cu cei din satele vecine, ţărani în zdrenţe, cu pantalonii suflecaţi şi rupţi, încălţări de cauciuc scâlciate şi cartuşiera prinsă cu o sfoară, dar cu tolba acoperită de o coajă groasă de sânge închegat şi ţevile puştii mâncate la vârf ca o dantelă de-atâta scuipat gloanţe ucigătoare.

Alteori, îi mai vizitau şi grupuri mai liniştite de oameni aşezaţi, familii credincioase care veneau cu duhovnicul lor să facă o slujbă Sfântului Ponç, împlinind legământul făcut la un mare necaz. Asemenea grupuri, după ce se termina slujba, râdeau şi glumeau, dar altfel, mai tihnit, mai puţin chefliu ca primii.

[…]

În afară de-acele grupuri de oameni care veneau şi se duceau, vesele sau îndurerate, şi care o mai scoteau din ale ei, Mila era mereu singură, îşi petrecea dimineţile trebălu ind prin casă, iar după-amiezele muncind în grădină sau cosând la umbra vreunui copac. Baldiret şi păstorul erau cu turma pe munte, iar Matias cutreiera satele cerşind, azi într-un loc, mâine intr-altul.

Sărbătoarea Sfântului Ponç îi sărăcise complet. Pe lângă faptul că pierduseră toate economiile, mai făcuseră şi o groază de datorii, mărturisite una câte una de Matias: datorii la hanul din Murons pentru lucrurile împrumutate, datorii pe la taverne şi prăvălii pentru băutură şi mâncare pe care nu le plătise pe loc, datorii la părinte pentru iconiţele comandate la Girona. Datorii mărunte de sume mici, dar multe şi sâcâitoare ca un roi de ţânţari. Când afla de ele, Mila rămânea pentru o clipă mută de uimire, apoi le transforma în motiv de continuă îngrijorare. Nu se mai gândea decât cum să le plătească şi din cauza asta cedă, trecu peste ruşinea nu numai de a-l vedea pe Matias cerşind cu capeluţa de gât, dar şi de a-l lăsa să se folosească de roadele acelui vagabondaj de pomanagiu care cere, chipurile, pentru Sfânt.

–Când o să se întoarcă un pic norocul, când o să scap de datorii, am să fac economii, şi-am să înapoiez schitului totul, totul, până la ultimul sfanţ… – îşi spunea Mila în fiecare zi ca să-şi uşureze conştiinţa. Dar se înnegura la faţă când Matias, întorcându-se din peregrinările sale, îi arăta geanta şi îi spunea ce-ar fi putut să facă cu banii astfel căpătaţi. Îi venea să-i astupe gura, să-l facă să simtă netrebnicia în care se afundaseră şi, mai ales, trebuia să se ferească cu orice preţ ca păstorul să afle de acea mârşăvie şi s-o judece pentru asta. Se judeca ea singură, cu o judecată care nu se vădea niciodată în cuvinte sau fapte, de parc-ar fi fost judecata unei statui, dar nu mai puţin severă din cauza asta, mai puţin necruţătoare. Şi ea, care deşi nu-şi mărturisise niciodată deschis, simţea că ar fi vrut să se înalţe în ochii păstorului, acoperită de străluciri ca o sfântă, vedea acum, cu furie şi ruşine, hoţii la drumul mare, fiindcă măcar bandinţii adevăraţi îşi riscau viaţa ca să-i fure pe oameni, pe când ei, fără să rişte nimic, la adăpostul încrederii ce le-o arătaseră oamenii, îl furau chiar pe Sfânt.

[...]

Atunci, firea placidă a femeii se transformă în acreală şi furie, iar obida care-i stăpânea gândurile se revărsa în valuri repetate şi agresive asupra lui Matias – bărbatul cel mai calm şi mai împăciuitor de pe lume –, provocându-l tot timpul şi făcându-l să-şi piardă liniştea. Mereu îl urmărea, sâcâindu-l, certându-l pentru orice, spunându-i în faţă să plece de-acasă, să caute monedele blestemate. Iar el, hăituit de cicăleala veninoasă puţin câte puţin, până ce ajunsese s-o asculte orbeşte. Fără să mai îndrăznească să lenevească în pat, ieşea din aşternut dis-de-dimineaţă, îşi punea capeluţa pe după gât şi începea lungul pelerinaj prin târguri şi sate. Nu peste multă vreme începură să se vadă şi urmările vieţii active, cu care nu fusese obişnuit până atunci: îi dispăru grăsimea de leneş bine îngrijit, atât de asemănătoare cu cea a unui porc pus la îngrăşat, guşa îşi dezumflă sacul de sub bărbie, la umerii încovoiaţi apăru ţesătura de muşchi, dispărură până şi gropiţele ce-i făceau mâinile să semene cu cele ale unei stareţe, iar cureaua nu-i mai lăsa urme roşii pe burtă. Până şi mişcările îşi pierdură lentoarea, iar pe faţă îi aparu şi lui expresia aceea ageră a celorlalţi bărbaţi.

Mila ar fi mulţumit lui Dumnezeu pentru aceste schimbări în bine dacă ar fi fost însoţite şi de ceva roade, dar pe cât creştea zelul şi supunerea lui Matias, pe-atât de neînsemnată se arăta răsplata.

[...]

Şi nici atunci, nici în următoarele două săptămâni pe care Matias le-a petrecut afară, n-a îndrăznit să-l certe pentru că rămânea să doarmă la Ànima, de teamă să nu profite de ocazie şi să nu mai iasă deloc la cerşit. Dar de câteva săptămâni, ieşirile de două-trei zile deveniseră atât de dese încât femeia începu să se îngrijoreze şi se gândi că era timpul să tragă puţin de hăţuri. La primele observaţii, Matias se făcu că nu înţelege. Apoi, lăsând lucrurile încurcate ca de obicei, promise vag c-o să fie bine, în fraze întretăiate care nu spuneau nimic. “Păi mda”, “Păi bine...”. “Ai să vezi...”, ... am să încerc” – dar asta a fost tot, şi nici cea mai mică schimbare nu-i tulbură noile obiceiuri. Atunci Mila trecu de la observaţii la predici şi de la acestea la porunci ameninţătoare, dar rezultatul rămasese acelaşi: toate strădaniile ei se izbeau de o rezistenţă pasivă care aparent se supunea, încovoindu-se ca ramurile copacilor sub fortună, pentru ca apoi, să se ridice de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Pleca de-acasă din ce în ce mai devreme, şi când ea îi cerea să promită c-o să se-întoarcă înainte de căderea nopţii, promitea imediat, dar seara nu se întorcea şi adesea n-o făcea nici ziua următoare. Era în zadar să încerce să-l reţină cu vreun pretext sau cu vreo treabă prin casă. Se furişa ca o şopârlă şi când îl căuta, nu-l mai găsea. Lenea şi lâncezeala dispăruseră parcă o dată cu grăsimea şi uneori descoperea la el o vivacitate de cerb şi o şiretenie de vulpoi, ca s-o păcălească şi s-o facă să-i piardă urma. Mila îşi dădu seama după un timp că schimbarea din soţul ei era mai adâncă decât bănuise la început, că ceva neaşteptat a reuşit unde ea nu putuse să facă nimic, ceva care îi intrase în viaţă forţând uşa încuiată a indiferenţei lui de animal, un lucru nou care îl schimbase pe dinăuntru. Iar lucrul acela misterios ascundea o forţă ostilă femeii, care pe ea o respingea iar pe el îl îndepărta de viaţa ei mai mult ca niciodată.

În faţa acestei noi înfrângeri, pe Mila o cuprindea o mânie furibundă de animal prins în cuşcă, iar noaptea, în patul pustiu, muşca avan, cu gură de pământ, prospeţimea umedă a pernelor. >

Şi parcă pentru a fi şi mai dureros eşecul, observă cum, cu cât îşi prelungea el şederile departe de casă, cu atât se întorcea cu mai puţini bani şi cu mai mare nerăbdare să plece din nou. Până la urmă vorbi cu păstorul de-acel mister şi el îi spuse:

–Nu-mi place să am bănuieli rele, doamnă paracliser, şi de ce-am să spun nu sunt sigur... da’ uite. Mie mi se pare că domnul Matias nu umblă să ceară, cum spune el... Alaltăieri eram prin Cabiroles şi, deodată văd două siluete care mergeau jos, pe Drumul Măslinilor. Erau foarte departe şi nu le-am putut desluşi feţele, dar bag mâna-n foc că erau soţul dumitale şi brestematul de Ànima, – bătu-l-ar Dumnezeu! Drumul ăla nu duce nicăieri, iar păsările cerului nu au buzunarele pline de bănuţi, ca să dea de pomană... Aşa că nu la cerşit mergeau... Eu cred că nelegiuitul ăla îl trage după el să bată munţii după furat iepuri, şi cum bărbatul dumitale e cam aşa... cam nepăsător... Dar nu-i spuneţi nimic deocamdată, până nu aflu ceva sigur... Eu am să fiu cu ochii-n patru, ‘nţelegeţi?

Mila nu spuse nimic, aşa cum o sfătuise păstorul, dar curajul îi dispăru cu totul în faţa noii încercări la care se vedea supusă şi simţea cum singurătatea i se prinde şi mai tare de suflet ca nişte cheaguri de noroi îngheţat.

Octombrie era pe sfârşite, iar asfinţitul, lăsând din ce în ce mai mult loc nopţii, scurta zilele cu foarfeci de umbre, micşorându-le simţitor. Matias îşi petrecea cinci zile pe săptămână afară din schit, Arnau de la Sant Ponç nu mai urcase de când avuseseră discuţia din ogradă, pe Ànima, din ziua hramului nu-l mai văzuse nimenii în afară de cărăuşele de lemne din Ridorta, mereu strivite sub încărcătura de surcele, şi nici păstorul nu mai cobora turma pe la orele cele mai călduroase ale zilei, cum făcea vara, ca să plece din nou când se mai răcorea; acum el ducea turma la păscut de pe la zece dimineaţa până pe la patru şi , când se întorcea, în loc să mai vină în bucătărie ca să mai schimbe o vorbă, îl lua de mână pe Baldiret şi coborau la Murons, unde băiatul făcea pregătire cu domnul învăţător, până-n iarnă, când avea să coboare definitiv la fermă, şi-avea să-nceapă să meargă zilnic la şcoală. Păstorul pusese la cale planul ăsta ca să nu trebuiască să-l alunge de la schit dintr-o dată, dar asta nu-i prea slujea băiatului la învăţătură. Singură în casă cât era ziua de lungă, singură în bucătăria întunecată şi pustie, într-o veghe nesfârşită şi îngheţată, fără treburi precise care să-i ocupe orele goale, se simţea stăpânită de o tristeţe apăsătoare şi dureroasă. Pe la zece toată treaba era gata: mâncarea bolborosea pe plită, iar ea nu mai avea nimic de făcut toată ziua. Se pleca la fereastra de la bucătărie care dădea către spinarea Pietrosului Mare, sau ieşea pe balconul dinspre răsărit. De-acolo vedea cum iese turma anunţată de strigătele lui Baldiret care mergea în faţă, înconjurată de lătrăturile şi cursele nebuneşti ale lui Mussol, şi-apoi îl vedea pe păstor, în spate cu traista lui din lână de oaie atârnată de vesta de dril, cu căciula de blană bine îndesată pe cap, cu pătura îndoită pe-un umăr, cu toiagul atârnându-i de mână, şi înfingând în pământ tălpile cu blacheuri cu o încetineală solemnă, fără urmă de lene sau toropeală.

Oile se răzleţeau de o parte sau alta a muntelui, întinzându-se pe pământul reavăn şi cenuşiu ca o zăpadă mişcătoare care se scurge la vale. Băiatul ţopăia întorcându-se tot timpul să-i spună Milei cuvinte de rămas bun şi să-i facă semne cu toiagul, şi când fâşia de zăpadă umblătoare se subţia ca un nor de praf iar păstorul şi băiatul se topeau în el, Mila rămânea nemişcată la fereastră, iar ochii-i larg deschişi începeau să-i lucească din ce în ce mai tare, se umezeau şi până la urmă se desprindeau din ei două lacrimi grele care cădeau pe braţele încrucişate.

[...]

Păstorul se sperie de starea femeii:

–Doamnă paracliser – îşi zise într-o zi când o găsi plângând, iar ea nu mai avu încotro şi îi spuse sincer că nu ştia de ce plânge –, nu prea vă e bine cam de multişor. Trebuie să-i dăm de leac... şi nu de leac de spiţer e nevoie aici... V-a prins răul de munte, asta e... E un fel de boală de tristeţe care trece doar c-un pic de plimbare, de distracţie. Nu prea sunt distracţii pe-aici, ce-i drept, da’ tot mai găsim noi câte ceva. Mai întâi, nu mai rămâneţi singură în casă ca un urs în bârlog. Mâine încuiem uşile şi veniţi cu noi. Da? Nu mai urcă nici ţipenie pân-aici, afar’ de dom’paracliser, şi dacă vine şi găseşte-ncuiat, să aştepte sau să se întoarcă – nu se omoară el de dorul nostru.

Şi îndulcind gravitatea spuselor cu tonul glumeţ, hotări el singur, fără să mai aştepte răspunsul Milei, s-o ia cu el pe munte.

–Să vedeţi că nu-i prea rău pe-acolo, pe sus... Să-mi spuneţi de n-o fi aşa. Întrebaţi-l şi pe băiat...

Mila nu opuse nici un fel de rezistenţă, de parcă ar fi avut voinţa amorţită sau încătuşată. Iar în ziua următoare se lăsă dusă după turmă, liniştită, cu o docilitate de copil. Pe drum păstorul o ţinu tot timpul de vorbă. Apoi se opriră să bea apă la Nod, mai târziu îl văzură pe băiat cum trăgea cu praştia-n aer, şi, după un timp, mâncară merindele din desaga păstorului.

Când coborâră panta Pietrosului Mare şi oile o luară la fugă spre schit, înghesuindu-se unele în altele, femeia îşi dădu seama surprinsă că de multe zile acesta era singurul lucru care i se întâmplase. Atunci, o suflare de frig pătrunzător ce anunţa apropiata-nserare o învălui din cap până-n picioare şi parcă o scoase din amorţeală, trezindu-i simţurile la viaţă.