În zilele când stau prost cu moralul, cristofori, sau când îmi miros degetele prea insistent, mă refugiez în imaginea aceasta a amazoanei, călărind un armăsar pe puntea unui vapor. Are limpezimea amintirilor uzurpate, care te ajută, te întregesc şi îţi salvează ziua, însă nu te pot răni, pentru că nu le-ai trăit cu adevărat. Din momentul când mi-a povestit maică-mea aventura aceea pe canal, în ziua când împlineam treisprezece ani, imaginea m-a însoţit ca un semn din naştere pe piele, un tatuaj pe suflet. Câteodată mă gândesc că fiecare om ar trebui să ştie ce făceau părinţii săi chiar înainte de a-l fabrica. Nu în clipa când o puneau sau făceau dragoste – sau care-o fi fost termenul folosit de ei – ci chiar înainte, în orele anterioare şi, de fapt, n-ar fi deloc rău dacă ne-am naşte purtând această informaţie în creier. Aşa am înţelege mai multe lucruri despre noi înşine.

În orice caz, în acea zi de octombrie din 1966, Viking III sosi în port cu cinci ore întârziere şi cu toate pastilele contra răului de mare epuizate. Nu s-au înregistrat victime. Anna, drogată, călărind cu Sans Merci către infinit, era convinsă că vor sări pe la prova şi vor zbura pe mare până la crestele albe la Dover-ului, dar calul demonstră că avea mai multă minte ca ea. Ajuns în capătul punţii, viră spre stânga şi sări peste o despărţitură joasă, ca să îşi poată continua trapul. Din acel moment ocoli sau sări peste toate obiectele care îi apăreau în cale. Aşa se transformă puntea într-o pistă hipică improvizată. La sfârşitul voltei a doua, Ibrahim începu să alerge pe lângă el şi reuşi să îl oprească. Calul tropoti câteva secunde, Ibrahim îl îmbrăţişă ca pe un fiu şi ţipă la Anna până o făcu să descalece. Nu era deloc conştientă că e dezbrăcată. Tremura, apa şi frigul îi umeziseră pielea şi era vânătă la buze. Sarah o duse repede la infirmerie, să nu facă vreo hipotermie, dar fata era tânără şi toate constantele ei vitale se dovediră cât se poate de vivace.