Calul de lemn e gata, terminat, şlefuit, lăcuit, dis-de-dimineaţă, la prima oră. A fost o treabă grea, muncă de zeci de soldaţi sub supravegherea a trei maiştri tâmplari. Se înalţă, maiestuos, neclintit, chiar în mijlocul plajei. Îl lasă la uscat o zi-ntreagă. Noaptea, cu grijă, să nu fie văzuţi de pe zidul cetăţii, războinicii aleşi urcă pe-o scară de cânepă, unul după altul, repede, fără zgomot. Sunt înarmaţi, la centură au înnodată o bocceluţă cu carne în saramură, să prindă dimineaţa puteri, şi-o raţie de apă, să-şi stingă setea. După ce-a urcat şi ultimul războinic, strâng scara şi închid trapa, să nu se observe nimic din afară.

Se aşează în ordine, cu răbdare, strânşi unul într-altul, umplu burta animalului. Mirosul de lac n-a dispărut de tot şi-i ameţeşte. Dorm cu neliniştea pe care-o dă certitudinea victoriei iminente. Aşa cum era hotărât, în zori, cei din tabără adună lucrurile, dau foc corturilor şi urcă-n corăbii, dând de-nţeles că socotesc războiul pierdut şi se retrag definitiv. Războinicii aleşi privesc mişcările prin crăpăturile dintre scândurile calului. Iar când corăbiile aheilor dispar în zare, îşi întorc privirile spre porţile cetăţii. Se vor deschide curând, troienii vor ieşi, vor lua ca pradă de război calul şi-l vor duce-n cetate. Războinicii ahei profită de aşteptare ca să-şi mănânce rezerva de carne.

Orele trec încet, din cetate nu iese nimeni. Primului care se miră, Ulise îi ordonă să păstreze tăcerea. Să nu deschidă gura nimeni, fiecare să facă cât mai puţin zgomot cu putinţă. Dacă iese vreun troian şi-aude că-n cal sunt oameni care vorbesc, tot şiretlicul se duce de râpă.

(Fragment din capitolul La porţile Troiei)