Din bar se vede bine piaţa. Poate-ar trebui să mă duc să iau ceva cald. Când mă ridic, iar aud că se-apropie cineva şi m-aşez la loc. Mă uit atent: o bătrână. N-o văd bine. Mi se curmă suflarea. Ar putea fi ea, nu-s sigur. Şi anii, fără motiv brusc prietenoşi, mă eliberează şi, ca aburul alb care-mi iese din gură de frig, se-nalţă pe coroanele copacilor din piaţă şi-aşteaptă. Parcă nici femeia nu s-a aşteptat să dea aici de-o piaţă şi ezită. Îmi forţez privirea cât pot, dar mi-e imposibil să-mi clintesc un muşchi. Mă vede-n penumbră. E derutată. Aici, în mijlocul străzii, ne privim. Îmi tremură mâinile. Ar trebui să mă ridic, să mă duc la ea... Îşi are drumul ei...

Se crapă punga cu lemn dulce, unde ne păstram cele mai bune amintiri cu gust de lemn dulce, din ziua când am atins cerul. Dar nimic mai mult. O secundă.

Mi se umplu ochii de lacrimi. Ne privim un timp, nici unul din noi nu se mişcă, faţă-n faţă, încercând să ghicim cine ştie ce.

Deodată, femeia face-un pas înainte. Aproape nu pot să respir. Nu se mişcă. Nici eu. Până la urmă se răsuceşte şi pleacă.

Şi eu rămân ţintuit în pământ, nu mă duc după ea. N-am fost niciodată prea curajos, n-o să mă fac acum, la bătrâneţe.

Anii coboară deodată de pe coroanele copacilor, unde-aşteptau.

E frig şi sunt ameţit. Transpir. Am nevoie de câteva secunde să-mi revin. Când mă uit iarăşi, femeia nu mai e.

Mai arunc o privire în piaţă. Aşa ar trebui să fie locurile, cum e piaţa asta: locuri şi-atât şi-ar şiar trebui să ne intersectăm pe deasupra timpului, dacă ăsta-i prezentul: în piaţa asta, acum. Atât. Dar le obligăm să se-ntoarcă-n trecut şi le complicăm viaţa cu un viitor ipotetic.

Am temă de gândire până la moarte: de ce nu m-am ridicat şi nu m-am dus să vorbesc cu bătrâna aia?

Când ajung la maşină mâna-mi tremură-atât că trebuie să mi-o ţin cu cealaltă ca să nimeresc gaura cheii. Dar sunt din ce în ce mai liniştit şi mai mulţumit, din ce în ce mai liniştit şi mai mulţumit...

Dacă era Maria, ceea ce nu-i prea sigur, părea în formă, avea un mers vioi şi mândru, se ţinea bine la cei şaizeci şi opt de ani.

Ajuns acasă, iau tot materialul cu confesiunile noastre, îl pun într-o cutie de pantofi. N-am de gând să-l arunc.O să stea pe dulap, împreună cu scrisorile străbunicului Tonet şi cu discul de piatră de la Radio Barcelona. Le va găsi cineva...

Intru-n cameră, e linişte deplină, dar ştiu că nu doarme. Încălzirea centrală menţine o căldură plăcută-n casă, nu-i nevoie să dormim cu trei pături. Tata a murit de frig şi de durere. Eu n-am de gând să mor nici de una, nici de alta. Mă dezbrac şi-mi pun pijamaua. Prin fereastră se-aude rumoarea celor care sărbătoresc sosirea Noului An. Fiecare an, ca un ceasornic, se sărbătoreşte aşa. Oamenii au idei fixe.

Au revenit vocile, sunetele, miresmele, sentimentele... Mă uit înapoi, într-o clipă, au trecut cincizeci de ani şi mi-au murit: mama, Bartomeu Salines, soţia lui. Cu timp în urmă, am citit că viitorul nu aparţine morţilor, ci celor care-i fac pe morţi să vorbească, celor care povestesc de ce sunt morţi...

Roser şi cu mine avem doi fii şi trei nepoţi. Nici unul din ei nu pare c-ar vrea să plece-n Brazilia. Acum sunt alte vremuri. Oricum, n-am nici un drept să le reproşez: nici eu nu m-am dus în Brazilia. N-am încetat niciodată să număr lucrurile să văd dacă-s trei, mi-a fost în continuare frică de avioane, de teleferice, de ascensoare şi de înălţimi în general, în continuare nu mi-au plăcut pisicile şi-am fost puţin superstiţios (de-asta am continuat să ţin o listă de cuvinte de nepronunţat). Şi-n fiecare zi de 21 septembrie m-am gândit la Maria şi la Pere. N-am terminat niciodată studiile de avocatură, nici n-am scris nimic, nici măcar un poem de Crăciun. Datorită socrului meu am avut firme, pământ şi respectabilitate socială. Am devenit succesorul lui în afacerile cu hârtie de ţigări şi tutun (ca erou de război, când s-a fondat, Tabacalera a obţinut un regim preferenţial care l-a făcut milionar). Am lucrat cu el până când a murit. Apoi, când guvernul andorran a hotărât să introducă masiv cultivarea tutunului în văi, prin consultanţă (şi investiţii ulterioare), am făcut să crească averea familiei până la limite imorale şi lumea să uite numele socrului meu şi să-l reţină pe-al meu. Aşa merg lucrurile. Nu m-am pensionat, nici n-am de gând s-o fac. Iată cincizeci de ani rezumaţi în câteva rânduri.

Şi totuşi, viaţa are lucrurile ei bune. Există dragostea mea pentru Roser şi există amintirile, care ne-ajută să trăim. Şi morţii nu sunt morţi, fiindcă-i păstrăm în amintire, nu de-altceva. Mă-ntorc la vremea când aveam optsprezece ani şi-mi amintesc intens clipele-acelea fugare de fericire deplină, nu le-am mai regăsit niciodată. Doar pentru clipele-alea, şi tot merita să trăiesc. Eram importanţi. Eram unici, noi trei. Eram oameni buni.

Mă bag în pat, observ că Roser tremură. Mi se pare chiar că plânge încetişor. Mă ghemuiesc lângă ea şi-o strâng tare-n braţe, să se liniştească. Îi spun blând, blând de tot, la ureche, că, după cum se vede, nu am avut curaj să mă duc în Brazilia ca strămoşii mei... Şi mulţumesc. Şi ea mă-ntreabă de ce, fără să se-ntoarcă. Ştie ea de ce: mi-a înapoiat acea bucăţică din amintirile mele, când putea foarte bine să nu o facă. Şi noi doi avem amintiri, de exemplu, căîn tinereţe Roser îmi povestea că părinţii ei, când era mică, îi spuneau totdeauna că şi-au dorit un băiat, nu o fată. Şi eu, ca să-i îndulcesc amintirea, îi sărutam gura, dinţii, tot ce-o făcuse să se simtă puţin feminină. Apoi trupurile ni se uneau ca scoicile şi nu mai trebuia să ne gândim la nimic. Ca acum.

Şi mă gândesc că nu vreau s-o văd murind, măcar pe ea nu. E egoist: trauma pe care n-o vrei pentru tine, i-o transmiţi celuilalt.

O sărut pe umăr şi pe păr.

– La mulţi ani, Roser!

– La mulţi ani!

Şi în timp ce adorm îi văd pe Maria şi pe Pere, tineri şi zâmbitori. Şi eu cu ei. Şi jur solemn că peste cincizeci de ani ne vom regăsi toţi să sărbătorim începutul anului 2036. De data asta, oriunde-am fi, sigur vom fi din nou împreună.

– Şi să ne bată cea mai rea boală dacă nu ne ţinem promisiunea, zic eu ridicând paharul.

– Şi trăsnetul să ne-nfigă-n pământ, să ne despice-n două dacă nu ne ţinem promisiunea, zic ei ridicându-şi paharul.

Şi închinăm în sănătatea noastră.