(14) Și în fiecare zi, sau aproape, Albă îl învăța pe băiat tot ce știa ea de la școala. Foarte rar li se întâmpla să vorbească de viața lor dinainte, căci fata credea că lucrurile astea le-ar face rău, mai ales lui Dídac. Ea era destul de mare în momentul dezastrului ca să-și amintească toată viața de existența anterioară, care acum i se părea că fusese plăcută și liniștită, dar Dídac avea s-o uite curând, și era mai bine așa.

Cum îi promisese, nu refuza niciodată să-i răspundă la întrebări, nici chiar la cele mai delicate și, din când în când, băiatul îi punea câte una despre ceva din trecut, dar ea niciodată nu insista asupra acestor răspunsuri ca asupra acelor cu importanță pentru viitor. Bineînțeles, nu putea să-i ascundă ruinele, dar voia ca pentru el să nu însemne cimitirul unei lumi vechi, ci materialul din care vor construi una nouă.

(15) Și într-o zi la amiază, când vântul bătea tare, un zgomot ciudat, ca de motor, îi făcu să fugă, înarmați cu un revolver și cu un mauser, peste câmp, și mai departe, peste un deal, dincolo de care, la vreo doi kilometri, curgea râul ce, mai jos, trecea prin Benaura. Dar nu era nici o mașină și nici un camion, doar o moară de vânt; ruginite, lanțurile i se rupseseră și acum roata i se-nvârtea cu viteză.

Curios, catastrofa n-o afectase, deși era înaltă, dar în apropierea depozitului zăcea un cadavru și, la capătul celălalt al grădinii, se vedeau ruinele unei construcții.

Se-ntoarseră, fără să se apropie de cadavru, poate mai erau și altele, de oameni sau de animale, și două zile au tot auzit zgomotul morii care se-nvârtea ca nebuna. Apoi, cu toate că tot mai bătea vântul, s-a potolit; probabil că se stricase.

(16) Și cu toate că pomii nu fuseseră tunși și erau plini de crengi uscate, în anul ăla s-au făcut măsline multe și, când au fost aproape coapte, au pus o parte la conservat în două borcane goale. Pe celelalte le-au mâncat, în bună parte, graurii și alte păsări, care năpădeau fără frică pe ogoarele fermei și se-apropiau chiar de casă, de parcă ar fi știut că pământul era acum numai al lor. Nici un animal nu le făcea concurență, iar ele-și luau zborul în stoluri mari, care nu se-ndepărtau de pământ prea tare, dând viață cerului rece al iernii cu strigătele lor jucăușe, cu bătaia neîntreruptă a aripilor întinse care brăzdau văzduhul.

Adesea petreceau ore întregi privindu-le.

(17) Și se băgau în pat de-ndată ce se-ntuneca și se sculau cum se făcea ziuă, dar nu dormeau tot timpul. Vârâți unul într-altul sub pături, urzeau proiecte pentru la anul, când aveau de gând să plece de la fermă, și Albă spunea s-or să găsească pe undeva cărți și amândoi or să studieze medicina, ca să nu-i ia prin surprindere bolile inevitabile ale copiilor pe care-or să-i aibă când el, Dídac, o să fie mai mare.

— O să avem mulți, Alba?

— Câți o să putem. O femeie, dacă e sănătoasă, poate să aibă în fiecare an unul.

Dídac se gândi:

— O să-mi pară bine când or să mai fie și alți copii...

Ea râse:

— Dar tu atunci n-ai să mai fii copil...

— Dar o să pot să mă joc cu ei, nu?

— Fără-ndoială; dar ca un tată.

Băiatul stătu o clipă în cumpănă:

— Mi se pare ciudat să mă gândesc c-o să fiu tată...

Și râseră amândoi, în adăpostul lor de paie, unde le era cald și bine.

(18) Și peste iarnă le-au murit toate găinile, poate fiindcă erau bătrâne, poate fiindcă se-mbolnăviseră, fiindcă s-au dus una după alta, câte una pe zi. Nu s-au încumetat să le mănânce și, din nou, au rămas fără ouă. Cu siguranță că mai erau pe undeva prepelițe și alte păsări sau fuseseră mai mult ca sigur în vremea împerecherii, dar ei niciodată nu le urmăriseră, și nici nu se pricepeau să le găsească cuiburile.

Acum mâncau zilnic mâncare caldă și, ca deșert, își prăjeau migdale. Foloseau din plin cârligele de agățat oale, iar focul din vatră ardea bine, aproape fără pic de fum dacă nu bătea prea tare vântul. Atunci erau nevoiți să îl stingă, ca să nu se sufoce, dar lăsau întotdeauna câțiva tăciuni, ca să poată să-ncălzească mâncarea.

După ce un an întreg băuseră numai apă și, din când în când, puțin lichior, acum se-nvățaseră cu vinul, și asta-i mai întărea.

(19) Și într-o seară, când tocmai căzuseră câțiva fulgi răzleți de zăpadă, Alba, care mătura pe-afară, se sperie la auzul unor huruituri puternice în șopron. Se duse în goană acolo și-l văzu pe Dídac cocoțat pe tractor, zâmbitor.

— L-ai reparat!

Băiatul îi spuse:

— Nici nu era stricat, numai că eu nu știam.

Opri motorul și, fără să se dea jos, îi povești cum vibrațiile produse de aparatele alea ciudate deconectaseră toate piesele li slăbiseră toate șuruburile, fără să strice nimic altceva. Nu funcționase din cauză că unele piese nu erau fix la locul lor.

— Și nu ți-ai dat până azi seama?

— Ba da, de câteva zile, dar n-am vrut să-ți spun nimic până n-am fost sigur. Dă-te la o parte, că vreau să-l scot.

Dar ea n-a fost de acord, căci afară era zăpadă.

(20) Și-au trebuit să mai aștepte o săptămână, până-ntr-o dimineață când soarele începu să topească pătura albă, foarte subțire. Dídac, care părea mai mic decât era în comparație cu gabaritul tractorului, își mișca cu grijă picioarele, apăsând pe niște pedale și, încă nu foarte sigur, căci era la volan prima dată-n viață, ieși cu tractorul prin poarta deschisă, spre locul de treierat, îi dădu solemn ocol, puțin în zigzag, și apoi se opri lângă Albă, care venise până aproape de căpița de fân.

— Nu vii și tu?

Fata se sui și ea, iar Dídac se-nvârti din nou în cerc cu tractorul; imediat după aia, fără s-o-ntrebe, se-ndreptă spre drumul din spatele fermei; ea, însă, îl convinse să se oprească.

— E ditamai namila pentru tine, Dídac...

Băiatul se simți jignit:

— Și ce dacă?

Alba încercă să-l împace:

— Vreau să spun că ar fi mai bine să te mai obișnuiești cu el. Și să mă-nveți și pe mine. Nu se știe...

Fără prea mare tragere de inimă, Dídac se-ntoarse.