Întotdeauna mi-a fost greu să adorm în noaptea ce urmează unui concert. Mi se tot derulează în minte, ca şi cum aş urmări acelaşi film, o dată şi-ncă o dată. Concertul acesta a fost însă cu totul deosebit. S-a ţinut la Cracovia, un oraş cu muzicieni de elită, tocmai în ziua în care se împlineau două sute de ani de la moartea lui Mozart. Am cântat într-o sală transformată în auditoriu din superba Casă Veneţiană. Afară era un frig cumplit, iar asta ne-a împiedicat să ne plimbăm prin oraş şi să-i admirăm nenumăratele opere de artă. La prânz, când soarele a mai împrăştiat ceaţa, am dat o raită prin Ryneck Glowny înainte să mă întorc la hotel.

Deşi concertul îi era dedicat lui Mozart, la sugestia organizatorilor polonezi talentatul nostru pianist Virgili Stancu se învoise ca în prima parte să interpreteze preludiile lui Chopin. În a doua jumătate a concertului, am executat împreună Sonata în mi bemol, compusă de Mozart pentru o violonistă care-i trezise admiraţia, Regina Strinassacchi. Am rămas să ascultăm şi orchestra care a interpretat Simfonia Concertantă KV 364. O execuţie impecabilă, care a reliefat planurile sonore şi-a lăsat să se întrezărească fondul dramatic, dincolo de împletirea cumpănită şi graţiosă a frazărilor.

Sunetul viorii soliste mi-a atras mai cu seamă atenţia. La acea vioară interpreta o doamnă în vârstă, violonista principală a orchestrei. Strunea arcuşul cu măiestrie şi, mi-a părut mie, cu pasiune înfrânată.

Când nu cânta, privirea-i era tristă.

Se înnoptase, brusc mi-era dor de Electra şi mi se părea că aud şi-acum sunetul

acelei viori, nu foarte puternic, dar catifelat şi plin. Desigur, nu era un instrument din atelierele marilor maeştri cremonezi. În schimb, ar fi putut fi mâna unui meşter din vechea şcoală poloneză. Era cu putinţă ca o Mathaeus Dobrucký din Cracovia să se fi salvat de la prăpăd? Totuşi, dacă mă gândesc mai bine, vioara era de un roşu mai întunecat şi nu foarte transparent. Apoi, nu era nicidecum exclus să fi fost creaţia vreunui neamţ ori a vreunui tirolez. La fel de bine putea să fie opera lutierilor din vechea stirpe Klotz.

-Nu, vezi bine că nu e o Klotz.

Mi-a spus asta zâmbind, dar fără urmă de bucurie. Era a doua zi după concert. Cu o noapte în urmă, hotărâsem s-o întreb fără ocolişuri de unde avea vioara şi, ca să mai alung gândurile acestea, mă adâncisem într-un excelent roman poliţist de Erie Ambler. După o asemenea lectură, mă cufund într-un somn profund şi liniştit.

Fusesem invitat la Academia de Muzică din oraş –în Cracovia, nu se numeşte “conservator”-, aşa că ne-am întâlnit acolo. În holul cel mare de la intrare, am admirat portretele în ulei ale unei întregi şcoli de virtuozi polonezi, de la generaţiile mai vechi până la colegul meu Wienasky. Apoi, am trecut într-o săliţă unde am ţinut un curs magistral sau, cum se zice acum mai la modă, “master class”.

După ce am terminat, doamna mi-a aşezat între mâini vioara ei. Am încercat-o; coardele îmi răspundeau întocmai după voia mea, precum lutul se supune în mâinile celui care-i dă formă. Era o mică splendoare.

-Bănuiesc că n-ai vrea să te desparţi de vioară.

-Pentru nimic în lume! –mi-a răspuns-. Nici de-ar fi să mor de foame! E tot ce mi-a rămas de la ai mei. Vioara asta –urmă ea- a fost meşterită de unchiul meu Daniel, pe dimensiunile unei Stradivarius. N-aş da-o nicicând pe alta.

-Atunci, înţeleg de ce ţi-e aşa de dragă.

-O, nu. N-ai cum să înţelegi. Ar trebui să ştii toată povestea.

O umbră de mâhnire i-a întunecat ochii limpezi, adâncind ridurile chipului ei frumos. Şi-a trecut, cu un gest de prisos, mâna peste şuviţele de păr blond cu fire încărunţite. Respiraţia i se îngreunase, devenind aproape agitată.

Ne-am întrerupt, căci făgăduisem să asist la recitalul elevilor mai mari din clasa de vioară. Au interpretat Intermezzo de Penderecki, cel care fusese ani de zile Rectorul Academiei. Imediat mai apoi, am trecut la o petrecere restrânsă, care pe tovarăşa mea a părut s-o plictisească.:

-Nu te-ai săturat de toată chestia asta?

Întrebarea a sosit la scurt timp după ce începuse petrecerea. Nu mă plictiseam, dar m-a făcut curios şi mi-a stârnit interesul.

-Nu mă deranjează să plec, eu m-am achitat de obligaţii. Mă ofer să te conduc acasă, dacă doreşti.

Locuia în apropiere de Academia de Muzică, aşa că am pornit pe jos, înfruntând după-amiaza rece care învăluise totul în ceaţă. M-a invitat să urc şi să bem împreună un ceai fierbinte. Apartamentul era mic şi simplu: viaţa în Polonia nu era deloc uşoară. N-am mai adus vorba de vioară. Voiam să-i distrag atenţia, să-i abat gândurile către altceva. Mi-a vorbit puţin despre fiul ei. Mi-a arătat o fotografie şi mi-a explicat că se mutase în Israel. Ea, în schimb, nu voia să plece din ţară:

-Ce să căut eu acolo? El e tăietor de diamante, are o slujbă bună. În schimb, muzicieni sunt o mulţime, cei mai mulţi ruşi, ar putea alcătui sute de orchestre! Şi-apoi el vine în vizită de Anul Nou, de Paşte...