Încotro ai plecat, Barcelona, spirit catalan
care-ai învins opreliştea, şi-ai sfărâmat orice lăcate,
şi te duci drept afară cu casele tale-mprăştiate,
beată de-atât de multă libertate?

O iau spre Pirineii cu zăpezile lor zâmbitoare,
şi Catalunya aşternută la picioare,
şi mă duc... într-acolo mă-ndeamnă iubiri şi vise,
şi pornesc în delir cu braţele deschise.

Ah, opreşte-te o clipă! Uite marea, Barcelona,
ce dunga de azur o are întinsă până jos, în zare,
cum şi sătucurile albe, ce se-ntind
de-a lungul coastei însorite, albastrul cerului tivind.
Şi tu fugi de mare?...
                 De la mare vin şi-o iubesc avid,
şi-am aici, de sus – mai bine s-o pot vedea,
şi mă duc şi nu mă mişc: numai braţele-mi deschid
căci vreau Catalunya toată în inima mea.

Altă mare vezi departe, numai creste nemişcate,
cu-a lor zimţi ce, cu dulceaţă, râd mereu în soare:
spre-a cuprinde-atâta glie, şi atâta mare, toate,
îţi trebuie, Barcelonă, braţe tari şi un piept mare.

Cu cât cuprind, pământ, mare şi sate tot mai multe,
pe măsura dragostei, pieptu-mi se măreşte,
simt o forţă, ce ‘nainte n-o aveam, cum creşte,
şi-s toată o alta ce nici chiar eu n-o cunosc.

Aleargă departe, aleargă departe, aleargă departe, Barcelonă,
căci deja trebuie să fii o alta spre-a fi cea care trebuie;
căci eşti înaltă şi zveltă şi bine-mplântată,
dar, vezi, îţi trebuie încă mult mai mult decât ceea ce ai.
Eşti laşă şi crudă şi rapace,
Barcelona, dar eşti zâmbitoare,
căci ai deasupra un cer admirabil;
vanitoasă, închipuită şi dibace:
eşti o măiastră lucrătoare
ce face totul cum trebuie, impecabil.

Înalţi multe panglici, stindarde şi flamuri,
de palmier multe ramuri şi lauri,
damascuri pe jos, cum şi steaguri în vânt,
şi pentru orice cauză, şi-n jurul a orice,
agiţi cu strigăte
mulţimile dese ce vin cu avânt.

Dar, de cum trec, şi clipa, şi ziua, şi fortuna
şi vântul desfrânării, te şi lepezi de toate;
abandonezi şi viaţa, şi gloria, şi prăvălia,
măreţul îl dezbraci de toată măreţia.
Şi râzi iar, pe-nfundate.

Atunci te-mpodobeşti şi te-nţoleşti
cu rochie de doamnă şi mantă monahală,
şi văl de muză şi pafta lucioasă;
dar te schimbi repede şi plină de-ndrăzneală,
muză şi nimfă, damă şi pioasă
îşi smulg gătelile şi vocea măsluită,
şi iese la iveală precupeaţa îndrăcită
ce-o preamăreşte pe cucernică şi-i arde mânăstirea...
Şi pe urmă o face la loc, mai puternică!

Moartea ţâşneşte din vesele căile tale
în aerul suav:
ţâşneşte pe negândite, sigură şi trădătoare,
cu hohotele-i batjocoritoare.
Hohote de sânge!
Oh Barcelona!, pe străzile tale,
noroiul e amestecat cu sânge,
Şi drept în mare ai muntele, ah! răzbunare care adastă
cu-al său castel în vârf şi-al ei răspuns,
vai! în coastă!

Ai această Rambla care-i o minune...
Şi ai dulceaţa şesurilor tale,
unde, atât de-aproape de străzile cu zgomot
şi-n mijlocul ceţii de fum şi a petelor sale,
lanuri de grâu, în pacea inimii patriarhale,
îşi coc încet ale recoltei roade.
Şi, încolo, la doi paşi, cuprinsă de fierbinţeală,
mai amplă decât cealaltă, Rambla săracilor
îşi tremură în noapte lumina infernală.

Dar nici duhoarea, nici praful noroaielor şi ruinelor,
nici scânduri şi sârme
ce te urmează pe sub pânza de păianjen,
nici fumegatul miilor de coşuri,
nici flacăra răşinilor,
ce stârnesc certuri şi aprind incendii,
n-ajung ca s-aducă dispreţ şi reproşuri
acestui cer al tău aşa dulce şi-albastru
care pe toate le-nghite, le rezolvă şi le schimbă-atât de bine,
şi le preface în uitare, şi consolare, şi bucurie:
de-o mie de ori de-ai pierde-o,
pacea de-o mie de ori s-ar întoarce la tine.

Spre Levant, mistic exemplu,
ca o floare uriaşă înfloreşte un templu,
uimit că s-a născut aici, în plin
vacarm al unei lumi atât de ciufute şi rele
care se ceartă, sfărâmă, blestemă, şi-şi bate joc de toate cele,
de tot ce-i uman ori divin
. Mai mult, în mijlocul mizeriei, al urii şi-al fumului,
Templul (nu contează!) se-nalţă şi prosperă,
aşteptând credincioşii ce speră că vin.

Aşa cum eşti, aşa te vreau, cetate rea:
parcă un rău dat din tine emană putoare,
care eşti vană, grosolană, fără scrupule, trădătoare,
care ne faci să ne plecăm fruntea şi care
eşti Barcelona noastră! Cu toate păcatele-a noastră! A noastră!
Barcelona noastră! Marea vrăjitoare!